Mergeam acolo sambata dimineata. Ne comandam un délice à la banane sau un gingembre confit si un ceai verde de menta si puneam la cale ziua pe care o aveam in fata. Le Petit Cambodgde, la o aruncatura de bat de Canal Saint-Martin, ne primea pe mine si Nicolai de fiecare data cu aceeasi caldura. An de an. De parca restaurantul tot era numai al nostru.
Vineri seara m-a gasit socata, cu lacrimi in ochi, neputand sa inteleg ce se intampla cu lumea asta. Cu doar doua saptamani inainte, intr-o vineri la fel de neagra, urmaream ingrozita si inmarmurita canalele de stiri si bilantul victimelor din clubul Colectiv care nu se mai oprea din crescut. Vinerea trecuta povestea ororii se repeta, de data asta nu in tara mea, ci in tara mea adoptiva.
Canal Saint-Martin e cartierul unde stam de obicei cand mergem in Paris. In mod normal, in perioada asta, mergeam in vacanta in capitala franceza, devenise aproape o traditie. Puteam sa fim acolo, pe o terasa sau in sala Bataclan, unde am vazut zeci de concerte si show-uri de stand-up comedy.
Doar norocul si intamplarea fac ca anul asta mijloculul lui noiembrie sa ne fi gasit in Bucuresti, nu la Paris, ca de obicei. Pentru ca, in ultima vreme, uitandu-ma la ce se intampla in jurul meu, constat cu tristete ca pana la urma e totul o chestiune de noroc. Mi se pare ca a devenit o loterie faptul de a fi sau nu in viata. Puteam sa fiu in Colectiv, puteam sa fiu la un concert sau la o cina in Paris, puteam sa fiu eu, familia mea, puteati sa fiti voi acolo, in oricare dintre locurile unde oamenii si-au pierdut viata in tragediile recente. E o chestiune de noroc si nu pot decat sa fiu recunoscatoare zi de zi ca eu si familia mea suntem bine. In acelasi timp, sunt absolut terifiata de tot ce se intampla, mi se pare ca nu mai suntem safe nicaieri si nu pot sa nu ma gandesc cum va arata lumea peste cativa ani, cand Ilona si Iancu vor lua viata in piept si vor fi pe picioarele lor.
Cred insa ca e important ca, in pofida ororilor care se incapataneaza sa se tot intample, sa ne adunam. Sa ne recompunem, sa ne reparam, asa cum suntem, sfasiati in bucati, dezorientati, indurerati, si sa incercam sa mergem mai departe. Pana la urma asta ne face mai puternici, faptul ca suntem niste luptatori si nu renuntam.
Paris, je t’aime. Aujourd’hui et toujours.
